Oriunde te-ai duce, orice ai face, oriunde ai întoarce capul, vezi sau auzi oameni frustraţi. Şoferi care claxonează şi înjură cu pumnii strânşi şi capul scos pe geam, părinţi nervoşi care smucesc copiii din faţa rafturilor cu dulciuri sau jucării din market, soţi geloşi care îşi lovesc nemiloşi soţiile, soţii care îşi acuză soţii de tot felul de neputinţe, ghionturi la coadă la farmacie, vecini cu maxilarele încleştate, sensibili la gălăgie, care bat în ţeava caloriferului furioşi, copii care îşi acuză părinţii pentru neştiinţa/neputinţa lor, subordonaţii care fac „spume” împotriva şefilor prea intransigenţi, o populaţie blocată în neputinţă şi care înjură cu patimă guvernul sau politicienii etc...
Am putea concluziona că am devenit o naţiune de frustraţi, de oameni nervoşi, neputincioşi, buni doar să critice, să înjure sau să acuze. Spuneam că cel mai simplu mod de a părea „deştept” este să fii mereu „Gică Contra” şi, dacă se poate „contra” orice. Acesta este „sportul” preferat de oamenii care îşi compensează inferioritatea, neputinţa şi impotenţa, căutând să domine, să acuze, să înjure pe ceilalţi (A. Adler – substituirea motivului).
Dar ce este, de fapt, frustrarea?
În accepţiunea lui S. Freud, „eul” are reacţii de apărare manifestate sub diverse forme cum ar fi, de exemplu, refularea (negarea conflictului sau motivului), consolarea neputincioşilor în fantezie sau visare (este de multe ori completată de consumul de alcool sau droguri), reacţia inversă (a acţiona în sens invers dorinţei), proiecţia (atribuim altcuiva neputinţa/impotenţa noastră pentru a putea acuza, reproşa, înjura, pedepsi etc). Frustrarea presupune împiedicarea realizării unei dorinţe, stare dublată de blocajul psihic consecutiv. Ea se caracterizează prin tensiune şi insatisfacţie din cauză absenţei din situaţia finală a satisfacerii/potolirii/împlinirii acestei necesităţi active. Frustrarea generală pe care o întâlnim azi este o atitudine, un sentiment cinic apăsător şi care este amplificat zilnic de o media agresivă, manipulatoare. A încerca să scapi de acest tip de frustrare indusă este totuna cu a te lupta cu morile de vânt; sentimentul îţi este mereu „aruncat” în faţă de personaje aparent docte, aparent preocupate, informate, atotştiutoare, dezinteresate. Acţiunea lor manipulatoare se bazează pe faptul că oamenii, privitorii în general, au o personalitate dublă. Una este dezamăgirea simţită acasă de lipsa banilor, de notele proaste ale copilului sau de reproşurile partenerului şi alta este „masca” (personalitatea) oferită celorlalţi şi care ascunde abil toate aceste sentimente negative.
Se caută vinovaţi pentru eşecurile proprii
Spre deosebire de ură, care este reversul iubirii şi care este un sentiment sincer în felul lui, putându-se relativ uşor transforma în opusul ei, adică în iubire, frustrarea atent întreţinută, cultivată, îţi abate atenţia de la vinovatul principal (de cele mai multe ori noi înşine) spre alte persoane. Acest tip de „salvare” (după cum istoria ultimilor 20 de ani a confirmat-o) este iluzorie, inexistentă şi doar punct de plecare pentru alte erori, eşecuri, frustrări viitoare. Un alt tip de frustrare des întâlnită este cel care se naşte din dorinţa, atracţia irezistibilă de „a avea” altă femeie sau alt bărbat deşi partenerul tău este corect cu tine, iar în familie nu este nicio problemă. Frustrarea în acest caz alternează cu sentimentul de vinovăţie, amplificându-se reciproc până când toleranţa scăzută sau chiar lipsa toleranţei la astfel de frustrări conduce la conflicte psihice grave traduse prin consum de alcool, droguri, dulciuri, cheltuieli inutile, agresivitate, depresie, tendinţe suicidale etc.
Cum facem faţă frustrării
Ne autoeducăm să privim sentimentele negative pe care le trăim dintr-o altă perspectivă. Problemele, frustrările sunt exterioare sau interioare? Când vom realiza că aceste sentimente negative sunt interioare, adică ele „stau în puterea noastră” vom şti că ceea ce ne enervează acum, peste un număr de ani va fi doar o amintire sau nici măcar atât (câţi îşi mai aduc aminte de „prostiile”, de minciunile presei de acum 15-20 de ani sau de primele guverne „pricopsite” postrevoluţionare?). Să învăţăm să facem haz de necaz. Problemele nu vor fi mai uşor rezolvate dacă le luăm prea în serios şi cu siguranţă ceea ce ne face să fim azi încrâncenaţi poimâine ne va face să zâmbim îngăduitori. Cerem ajutorul prietenilor. Problema care este extrem de frustrantă poate deveni acceptabilă atunci când ne oprim, luăm o pauză şi o discutăm cu prieteni buni. O problemă pusă corect (un prieten care o „vede” detaşat ne poate ajuta în acest sens) este pe jumătate rezolvată.
